Tzintziribush « vlea » mai mult (ep 8)



Dupa momentul de uluire ca Tzintziribush vorbeste, cei doi batranei au vrut sa afle si ce are de spus acesta. Iar el avea atat de multe intrebari de pus. Vroia sa stie ce e lumina si ce e intunericul, ce este viata si ce e moartea, ce e in afara peretilor pe care ii vedea si de ce apa e uda…mii de intrebari si tot atatea raspunsuri.

La un moment dat i-au spus ca este momentul sa afle si singur multe dintre raspunsurile la intrebarile pe care si le pune. Asa ca l-au lasat jos de pe masa si l-au invitat sa se plimbe pe unde vrea in garsoniera. Asa ca Tzintziribush nu a mai asteptat alta invitatie si a inceput sa investigheze camera in care se nascuse. Simtea ca viata sa nu poate sa fie limitata la cutiutza de carton in care vazuse pentru prima data lumina, nici chiar la camera aceasta…mai departe de camera nu stia ce e…dar stia ca este « mult » si « mare ». De fapt, nu stia…doar ca asa si-ar fi dorit : sa fie multe alte camere de vazut, sa vada si sa cunoasca si alti oameni si sa le asculte povestile si sa shi-o spuna si el pe a lui. De fapt, asta il si supara in sinea sa…el auzise povestea parintilor sai, pe a stra-strabunicului lui sau chiar a celor doi batrani, dar el nu avea o poveste…inca. Si tare mult ar fi vrut sa aiba una mai ales ca ii place teribil de mult sa vorbeasca…

Dupa ce a « investigat » toate cotloanele garsonierei simtea ca nu e suficient. Cel mai mult i-a placut cand ajungand pe balconul mic al camerei a intrat pe teava de scurgere si in fata lui s-a deschis o priveliste miraculoasa. Batranii stateau doar la etajul unu, dar pentru Tzintziribush inaltimea la care era balconul ii permitea sa vada cea mai frumoasa priveliste de pana acum.

Vedea oamenii cum merg pe strada, vedea niste chestii mari care se miscau cu mare viteza (masini) si vedea chiar si alte animale. Nu isi dadea seama cum, dar fara sa stie, fara sa mai fi vazut vreodata stia in general cam ce e fiecare lucru. Spre exemplu a stiut ca un catel e un…catel, imediat cum l-a auzit latrand. Si a stiut ca el va putea fi prieten cu un caine. Simtea el asa…nu stia de ce. Ar fi vrut sa se duca jos, sa se plimbe si el, asa fara nici o treaba printre picioarele oamenilor si sa-i intrebe pe fiecare despre viata lor.

Tzintziribush simtea o mare tensiune, era nerabdator sa afle tot si sa vada cat mai multe. Dupa mult timp, in care batraneii negasindu-l pe nicaieri in casa se speriasera, Tzintziribush a iesit de pe teava de scurgere si a lasat privelistea in speranta ca o sa revina altadata, ba chiar o sa fie si el acolo, jos. Dar pana sa se arate s-a gandit sa vada ce e in spatele dulapului de pe balcon. Dulap in care stia ca cei doi batrani isi pusesera rezervele pentru iarna. Stia cum e cu rezervele astea ca ii auzise si pe parintii lui ca faceau asa cand locuiau la tara, adunau seminte si ce mai gaseau inca de toamna. Acum nu mai faceau asta ca nu aveau de unde sa ia seminte si nici nu mai trebuiau sa isi mai faca probleme de mancare, « gazdele » lor se ocupau ca ei sa aibe zilnic ceva de mancare. Si dupa ce ocoli un cartof si niste lemne cazute sub dulap ajunse la un geam. Inca nu stia Tzintziribush ce e aia un geam. Si era confuz. Vedea in fata lui o galeata, niste incaltari ale oamenilor si o carte scorojita de ploie, le vedea deformate si in ceata, dar stia ceea ce sunt ca le mai vazuse si in garsoniera pe care abia o cercetase, dar nu putea ajunge la el…ceva il impiedica. A incercat de cateva ori…nimic. Se tot lovea de ceva tare. Intr-un final, tot mergand pe marginea geamului, gasi undeva o spartura si reusi sa ajunga in balconul vecinilor.

Aici liniste. Lui Tzintziribush ii batea tare inima. O simtea cum bubuie. Pana atunci nici nu stia de existenta ei. Acum nu stia cum sa o opreasca. Bubuia tare. Nu de frica. Tzintziribush nu stia inca ce e frica, ci de emotie. Stia ca este undeva unde nu ar trebui sa fie. Batranii ii spusera sa nu se aventureze in afara casei. Ii spusesera ca acolo multi dintre oameni nu o sa aprecieze talentul sau oratoric, ba chiar ii spusesera ca oamenilor nu prea le plac shoriceii. Nu intelegea el cum se poate ca cineva sa nu placa pe altcineva, chiard aca unul e shoricel si altul e om. El ii place chiar si pe oamenii pe care ii vazuse jos, care alergau pe strada. Ii placeau chiar si catei pe care ii vazuse cum se plimbau printre oameni ca si cand nu aveau nimic de facut. ( « oare au ceva de facut ? » se gandise Tzintziribush la momentul respectiv). Oamenilor de ce sa nu ii placa de el ? Ca doar nu le face nimic. Are doar vreo 5 cm, hai 10 cu tot cu codita. Ce ar putea sa le faca ? Tot gandindu-se asa si incercand sa isi stapaneasca emotiile inainta spre usa de la balcon…pe balcon nu prea era nimic de vazut…doar cele pe care le vazuse de dincolo, o galeata rosie gaurita, o pereche de adidashi de trei ori mai mari de cat el, cel putin, cu calcaiul tesit (astfel a putut sa intre si el in unul din el…nu era haios acolo, intuneric si miros greu, si cartea scorojita pe care atunci cand o atinse a scos niste sunete de uscaciune… Era o carte mare, grea…cu multe pagini. A incercat sa inteleaga ce scrie pe ea…dar semnele gasite acolo nu ii spuneau inca nimic… Le mai vazuse mai devreme atunci cand stand in buzunarul de la piept al « bunicului », decisese sa-i zica asa pentru ca oricum pe bunicii sai naturali nu ii va vedea niciodata dupa cum ii spusesera parintii, cand acesta citea ziarul. Semanau. Bunicul ii promisese ca o sa il invete si pe el fiecare dintre semnele respective. Incet-incet a ajuns la usa balconului. Putea vedea ce e in camera. Putine mobile. Nici un om. Vazuse o cutie mare in care se agitau niste oameni…stateau la o masa si strigau unul la altul si agitau mainile pe sus. El nu avea o cutie ca asta acasa…dar nici nu vroia, prea se agitau aia pe acolo si nici nu ar fi vrut sa ii lasa inchisi acolo cum facusera vecinii. A incercat sa vada pe unde au intrat acolo. Nu a gasit nimic asa ca a plecat in investigarea camerei. Vecinii mai aveau o cutie undeva vis-a-vis de prima, una mai mica in care in schimb nu era inchis nimeni, se invarteau niste litere, se loveau de marginile cutiei continuu.
La vecini avea mai mult de investigat. Ei nu aveau doar o camera ca bunicii lui. Ci mai multe. Prima, cea prin care a intrat Tzintziribush era cea mai mare, dupa care ieseai pe un culoar mai ingust, pentru Tzintziribush insa a fost un drum lung care i-a necesitat ceva efort. Din culoarul ala intunecat intrai intr-o alta incapere. Goala si asta. Apoi urma o ultima incapare. Acolo era cineva. Un barbat mai putin creponat decat bunicul statea pe pat si, probabil, dormea. Tzintziribush ar fi vrut sa se duca sa vorbeasca cu el, insa isi adusese aminte de vorbele bunicilor care i-au spus ca nu toti oamenii sunt vorbareti ca el si s-ar putea sa nu le placa. Nu voia sa il deranjeze. Si oricum nu ar fi vrut sa piarda ocazia sa vada tot stand la povesti cu barbatul care scotea si niste sunete pe care el nu le intelegea. Haraia ceva pe nas si nici nu vroia sa se uite la el, statea cu ochii inchisi. Daca a vazut asa Tzintziribush a zis ca e mai bine sa nu incerce sa il bage in seama mai ales ca sunetele necunoscute pe care le scotea barbatul erau destul de violente, desi ii falfaiau falcile cand le scotea…nu erau pe gura, ci mai degraba pe nas.
I se facuse foame, ba chiar ii era si somn un pic. Dupa atata plimbare Tzintziribush obosise. S-a intors in prima camera, aia cu balconul, ca vazuse niste paine pe masa. Dar cum sa ajunga acolo ? A incercat el odata…dar picioarele mesei erau prea netede si el era prea obosit si nu se putea tzine. Intr-un final, dupa ce daduse tarcoale mesei si mirosul painii ii gadila narile, gasi solutia. Se sui pe haina lasata pe spatarul fotoliului si de acolo ajunse coboara pe masuta. Cand se infrupta mai bine din painea cu unt si gem lasata pe masa…se aude ceva si imediat a navalit in camera un baietel si imediat dupa el o femeie extrem de mare. Cel putin asa i se parea lui Tzintziribush care nu vazuse prea multe femei in scurta lui viata. Era asa ca un cremvursht, numai rotunjimi. Primul care l-a vazut a fost copilul si a scos un sunet voios. « Cred ca se bucura ca ma vede, ia sa il salut ca asa e politicos… » se gandi Tzintziribush. Dar pana sa isi termine gandul si sa incerce sa il aplice, femeia se puse pe tipat si incepu sa arunce cu diferite obiecte spre el.

In momentul asta Tzintziribush simti cum e sa iti fie frica. Zburau tot felul de chestii pe langa el si se lovea de cate ceva. Un papuc se lovi de o vaza care era langa usa de la balcon si o sparsese. Dar asta dupa ce deja Tzintziribush se afla pe balcon si cauta sa intre prin gaurica prin care intrase. Inima ii batea in piept de parca vroia sa il sparga si sa fuga si ea cum fugea el. « Tu de ce vrei sa fugi, bre, de bubui asa ? » se gandea Tzintziribush in timp ce ajuns la bunici se ascunse in buzunarul de la piept al halatului. Acolo il gasi bunicul dupa cateva minute cand la usa batu vecina care arunca cu obiecte dupa el. Bunicul a asigurat-o ca daca e vreun shoricel la ei pe balcon o sa se ocupe personal de el. Si nu mintea, pentru ca imediat dupa ce vecina a plecat impacata ca i-a facut de petrecanie « shobolanului » care ii spurcase casa, bunicul l-a linistit pe Tzintziribush si l-a pus sa ii spuna ce s-a intamplat.
Tzintziribush i-a povestit totul bunicului si cum a vazut oamenii prin teava de scurgere de pe balcon si cum a vazut catei care parca nu au nici o treaba si cum scoatea sunete pe nas vecinul tolanit pe pat si cum s-a bucurat baietzelul de alaturi cand l-a vazut si cum arunca femeia cu papuci dupa el…pana sa termine povestea ,Tzintziribush a adormit cu un zambet implinit pe buze. Se terminase cu bine prima lui aventura.

Niciun comentariu:

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare