Istoria socializarii (editia Bicashtiana!)

Pentru mine “retelele de socializare” au devenit atractive de prin 1992 – ’94. Nu as putea sa spun de ce atunci…probabil ca pentru ca aveam varsta propice pentru asta.

Atunci vorbeam cu gagici reale, intalnite in diverse situatii (tabere, excursii, reviste etc.) si nu virtuale. Ele sigur erau cine ziceau ca sunt. La un moment dat le cunoscusem, dar viata ne impinsese in zone ale tarii diferite. Sau erau dintr-un alt cartier. Asa ca atunci ne scriam sau vorbeam la telefon.

Oricum, prietenele pe care le aveam, le cunosteam pe toate. Si atunci ca si acum, prietenia se cerea…si se refuza. Doar ca atunci cereai prietenia unei persoane reale, nu unui id si a unei poze in spatele careia se poate ascunde o grasa, inculta si cu 6 puradei la purtator si tu vezi o “gazela” studenta la drept si fara obligatii.

Prima data a fost posta. Primele mele tentative de socializare au fost prin intermediul scrisorilor. Scriam de ma usca la buget. Dar nici asta nu era suficient. Aparusera revistele pentru liceeni si ca atare si anunturile: “Adolescenta pasionata de literatura si arta vreau sa corespondez cu tineri cu acelasi pasiuni”. Evident ca genul asta de anunt nu suna prea bine pentru golanul din mine. Asa ca dupa doua trei tentative hilare de a ma baga in seama cu vreo gagica mai elitista am ales sa imi public si eu un anunt sa ma caute ele pe mine, vorba aia…”toate gagicile sa apeleze la mine”, pentru ca primeam scrisori in care imi era reprosata gramatica deficitara, de parca mie de gramatica imi ardea. Nu aveai cu cine…forma fara fond. De fapt cred ca gagicile respective nu aveau nici forme, cat de f(u)ond nici nu mai spun. Asa a aparut propriul meu anunt care suna ceva de genu’: Tanar liceean, pasionat de fotografie, calatorii si sport vreau sa corespondez cu tinere cu pasiuni similare. Rog foto!” Intr-o traducere aproximativa insemna ca vreau gagici misto care, daca imi plac, sa ma primeasca in vizita pentru o partida sportiva. Rog foto.

Asa a inceput socializarea mea prin metodele din anii ’90. Evident ca am primit o groaza de scrisori. Am trimis la randul meu raspunsuri la cel putin 10% din ele. Restul fie nu au respectat regula cu foto si ca atare nu ma riscam sa ma arunc in vreo discutie in care sa discutam despre ultimile melodii sau carti. Iar o alta parte importanta erau alea care nu au corespuns din punct de vedere vizual. Ca doar eram pasionat de fotografie si daca fotografia imi arata o gagica urata, cum era sa continui?!

Etapa asta a durat ceva, timp in care vizitam orase din tara. O chestie riscanta, dar ce nu era…era era pionieratului. Nimic nu era tocmai incercat, totul era la inceput.

O alta forma de socializare a fost telefonu’ de ma mai alerga tata prin cartier sa ma mangaie cu paru’ cand venea factura la Romtelecom…si eu nu intelegeam de ce. Doar nu era sa fiu un mutulica care nu vorbeste cu nimeni. Eu vorbeam. Luam cartea de telefon si cautam vreo gagica care se ascunde in spatele vreunui nume interesant. Branza Adela. Scoica Manuela. Cum sa ratezi o asemenea incercare. Evident ca am renuntat la asa ceva pentru ca rata de reusita era mica. Dadeam mai degraba de babe isterice. Era haios, dar nu asta cautam eu. Mie imi ardeau ismenele, era perioada hormonautica. Asa ca, prin metode doar de mine stiute faceam rost de telefoanele unor gagici pe care le placeam si le sunam. A mers si asta. La telefon, in coltul meu stramt de camera, eram cel mai tare Don Juan…si le faceam din vorbe ca atunci cand ma si vedeau…deja treceam la etapa a treia…primele doua le arsesem prin cateva telefoane. Adevarul e ca numai noi baietii credeam ca fetele trebuie sa fie convinse si din cauza asta de cele mai multe ori renuntam..iar ele de fapt doar asteptau doar sa fie intrebate ca sa trecem la treaba.

Am fost un comod. Ma plictiseam teribil la partea cu vrajitu’ la cele care nu erau un trofeu. Iar trofee…erau totusi putine. Asa ca eu cautam sa sar etape…lansam atacuri simultane la mai multe gagici…uneori si zeci. Erau zile cand in urma unor agatari prin posta sau la telefon, “socializam” cu patru –cinci in aceasi zi. Partea grea, care imi provoca imaginatia, era cum fac strategia ca sa nu dea una de alta. Partea cea mai buna a fost sa nu intre niciuna in cartierul general. Camera mea era sanctuarul meu unde erau depozitate si afisate toate strategiile si campurile de lupta.

Eu am pastrat aceaste doua variante de socializare mult timp…am fost mai conservator, desi incepuse deja era mircurilor si a chatului. Le-am negat mult posibilitatile de socializare. Atunci cand erau pe cale sa piarda teren in fata msn-ului si a messului…atunci am apelat si eu la mirc. Dar nu oricum. Intram in sala de net, tinteam o gagica buna pe care vroiam sa o “socializez”, ma invarteam pe langa ea pana ii zaream canalul si id-ul si intram si eu…Uneori castigam, alteori pierdeam, iar in suficient de multe cazuri renuntam pentru ca imi dadeam seama ca e o lupta pe care nu merita sa o castig: era vreo duda.

Perioada mea de socializare pe msn si messenger e relativ scurta, ca deja crescusem si nu ma mai pasiona vanatoarea si in plus deja aveam alte surse de socializare. Mai directe, fara intermediari.... Nu mai urmaream nici cantitatea, ci mai mult calitatea. La un moment dat in lista de mess adunasem sute de prieteni, parca limita era de 300 de prieteni, ulterior 600 si apoi am pierdut ritmul. Pana la un moment dat…le stiam pe toate gagicile pe care le aveam in lista…le si aranjasem in pachetele, foldere, ca sa nu uit ce e cu ele si de unde le stiu si in ce moment eram cu ele: in perspectiva, consumata o etapa, consumate doua etape, gagica consumata. Evident ca ultima categorie era formata din gagici care ma vedeau tot timpul offline. Si functiona, nu acum cand nu mai poti si tu sa te ascunzi ca imediat afla cu un softuletz ca tu esti, dar nu pentru ea. Acel cont de sute de gagici, l-am pierdut. Tot din cauza unei gagici. Era in foldeul de tatonari. Zice-se ca mi-a trimis o poza si eu cum functionam pe baza de poze…am pus botu;, dar era un virus care mi-a schimbat automat parola si am ramas cu buza umflata.

A urmat netlogul. Intre Netlog si perioada glorioasa si activa cu messul si skype…a existat o gaura. In gaura asta a fost perioada mea fastuoasa in viata reala cand nu mai aveam nevoie de ajutorul strain, lucram intr-un mediu plin de femei si ca atare daca nu curgea, pica sigur ceva. Dar si minunea asta nu a tinut prea mult. Doi – trei ani. Si in urma cu vreo patru ani am descoperit netlogul. Prima data am fost dezgustat, ma credeam batran. Eu nu puteam face rolul celor de 16-18 ani…nu aveam limbajul si superficialiatea lor. Nu puteam sa agat gagici cu replica la poze de genu: “Te pooop, pisi, esti belea phumosoooo”. Eram la momentul in care le-as fi spus alora:”Fata, mai slabeste si tu ca urla tricoul pe tine” Toate gagicile isi faceau poze in baie in oglinda sau langa vreo masina bengoasa ca si cum ar fi a ei, deja ma simteam dezradacinat. Nu mai era locul meu. Credeam ca am concurenta. Aiurea. Abia ce acum era suficient sa exist. Fetele alea de isi faceau poze in baie, cautau tipi mai in varsta si primeam eu mesaje: “Ce bine arati, baby” Mi-am sters contul de peste tot si m-am trasformat intr-un desen animat, actuala fata a mea.

Acum am prieteni pe facebook, pe netlog si…cam atat, pe care nu ii cunosc, cu care nu vorbesc sau daca vorbesc o fac strict din politete. Acum imi vad prieteni mai mult pe mess sau facebook si mai putin in realitate. Acum depan amintiri cu foste gagici si fosti prieteni in fata unui ecran legandu-ne un fir de net si nu o bere la pet cumparata la cheta. Acum nu mai caut sa agat, dar ma tot agata pustoice de 16-18 ani cu texte: cine ma iubeste sa dea un buzz, cine ma uraste sa dea doua buzz-ri. Le-as da si trei buzzuri daca ele ar fi capabile sa intelaga ca asta inseamna: “Auzi, fata, esti praf, du-te de dormi!” Acum, admir cum cresc copii prietenilor in poze, ca de vazut nu i-am vazut niciodata”

Oare am progresat sau am regresat?

Un comentariu:

Profesorasul spunea...

Jeane,ai revenit frumos! Ce nostalgie ma incearca referitor la perioada scrisorilor, a fixului care suna mereu ocupat. Mie chiar imi este dor de scrisorile pe care le primeam de la prietenii mei sau de declaratiile de dragoste scrise pe hartii impachetate cu grija. Era atat de...altfel! Sau am inceput si noi ca batranii...ce frumoase erau vremurile noastre!

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare