Cu cine seamana Tzintziribush ? (ep 6 )

Citeste episoadele anterioare:


Dupa povestea tatalui sau, Tzintziribush a simtit ca si el vrea sa fie un erou. Nu atat de mare ca tatal sau… Un erou mai mic. Dar nu poate fi erou daca nu intalneste niste shobolani, nu ? Si ca sa intalnesti shobolani trebuie sa mergi pe picioarele tale, iar Tzintziribush abia daca putea sa stea pe ele, dar sa mearga.Simtea insa ca poate mai mult cu fiecare clipa care trecea. E adevarat ca mai mult dormea si toate aceste ganduri ca ar vrea si chiar ar si putea sa fie erou erau de fapt doar in gandul sau. Nu le-a exprimat, ba mai mult nici macar nu le-a inganat. Tzintziribush nu vorbea deloc. Toti fratii si surorile lui deja inganau ceva, scoateau niste sunete, faceau galagie cat puteau fiecare.

Tzintziribush era insa cel mai mic si pricajit. El nu putea sa stea nici pe proprile labuzte, dar sa alerge cum faceau fratii sai ? Mama sa era destul de ingrijorata si statea tot timpul langa el, il pazea si nu ii lasa pe fratii lui sa il necajeasca. Tzintziribush nici macar nu semana cu nici unul dintre ei, el era altfel. Parintii lui spuneau ca seama cu un stra-strabunic care fusese shoarice de biblioteca la un scriitor. Era slab si nu mai vedea bine de foarte tanar pentru ca statea toata ziua numai cu nasul in carti, ii placeau semnele alea din ele.Ajunsese la ferma dupa ce statuse aproape toata viata in raftul de sus al bibliotecii scriitorului. Statea intre cartile acestuia. Isi facuse casuta exact langa cartea cu Greuceanu, carte care, spunea scriitorul, apartinuse unui nepot. Asa ii spusese scriitorul ca se numeste cartea cand i-a vazut culcusul preferat. De fapt, Greuceanu, ii pusese, shoricelul, si numele ultimului sau baiat, care insa nu a scapat ca personajul din poveste caci pisica « Balaurul » a facut din el micul dejun. Dupa mai multi ani in care a fost fericit, shoricelul din biblioteca a trebuit sa plece din casa pentru ca scriitorul a murit. Mai intai incepuse sa doarma prea mult, nu mai manca, doar statea in pat. Si daca nu manca scriitorul, nu manca nici shoricelul lui din biblioteca, din simpatie. La scriitor venea din cand in cand un nepot de al lui si ii mai aducea mancare, dar mancare nu era multa si era destul de rea…Si in plus, era in frigider, iar batranul scriitor nu putea sa ajunga singur acolo si sa manance, iar shoricelul sau nu putea sa deschida frigiderul in locul lui. Nu dupa mult timp dupa ce cazuse la pat, batranul scriitor renunta la lupta cu viata si isi parasi la fel de batranul sau prieten shoricel. La cateva zile dupa ce batranul fu luat din casa, nepotul sau veni iar, de data asta nu singur si fara mancare. Shoricelul din biblioteca era hamesit, de cateva zile rontzaia ceea ce a iubit toata viata, cartile. Nu avea incotro. Cartile fusesera ceea ce il apropiase de batranul scriitor.

Ajunsese la el cu un cufar plin de carti de la un anticar. Cufarul era de la o veche familie de boieri in casa cui se nascusera parintii batranului shoricel de biblioteca. Prin nu se stie ce imprejurari cufarul cu carti a ajuns la un anticar care l-a dat mai departe scriitorului, pe atunci mult mai tanar si cu mult mai mult succes si forta decat atunci cand si-a parasit prietenul cu patru picioruse. In acel cufar era si shoricelul, accidental…mirosul de hartie de carte veche l-a atras ca un magnet. S-au cunoscut la scurt timp dupa ce a ajuns in casa scriitorului. Curiozitatea micului locatar l-a dat de gol si nu a mai tinut seama ca ar putea fi vazut si s-a dus sa vada ce face scriitoul la masa de scris. Aparitia micii fiinte ce parea ca se taraste pe covorul pufos a creat o alta reactie decat se astepta si de cat fusese invatat de parinti…scriitorul nu a tipat, nu a sarit sa il omoare si nici nu a aruncat cu nimic in el asa cum faceau altii si cum au fost alungati rude sau prieteni de-ai lui, unii au si murit asa…De aceea la scoala soriceasca este interzisa si combatuta curiozitatea si iesirea in teren deschis. Erau invatati sa mearga doar pe langa mobila sau perete, numai pe intuneric si mai ales cand nimeni nu te poate vedea. El incalcase aceasta regula, dar era prea curios sa vada ce face acolo…mai ales ca atunci cand il vazuse, scriitorul ii oferea si un morcov ca sa se apropie…Teama era mare, tentatia la fel, insa mai era ceva…simtea ca omul din fata lui nu e un om rau, nu ii vroia raul si s-a dus. De atunci au fost ani de zile in care cei doi locatari se plictiseau sau se bucurau impreuna.

Mancau impreuna la ora fixa, dimineata la 9, apoi omul se aseza la masa de scris si soricelul se plimba mai intai pe cartile ravasite cu o seara inainte pe podea, le mirosea, le analiza si apoi se suia incet pe piciorul mesei si isi facea culcus pe vraful de scrisori, ii placea foarte tare mirosul de lipici si cel al cernelei de buna calitate si scriitorul primea scrisori scrise numai cu cerneala de genul asta. Seara shoricelul se retragea intre cartile de pe ultimul raft si scriitorul se baga in pat. Si a doua zi o luau de la capat. In toti anii in care scriitorul a fost sanatos, ba si in ultimul cand nu mai era asa de sanatos, nu i-a deschis nimeni usa casei. Mai suna telefonul uneori, din ce in ce mai rar. In ultimile zile, pana cand sa vina niste oameni in alb sa il ia pe batran, nu era asa de batran cum arata, dar suferinta ultimilor zile il imbatranise teribil, a mai venit acel om de zicea ca e nepotul scriitorului. Shoricelul nu s-a aratat. Ii era frica de el. Simtea ca in cazul lui invataturile primite in tinerete, in scoala din casa boiereasca in care s-a nascut, erau adevarate. Daca l-ar fi vazut nepotul batranului ar fi vrut sa il omoare. Asa ca a stat ascuns in toata perioada cand in casa erau si alte persoane in afara de batran. A stat alaturi de el, la capatuiul lui, nu s-a mai intors pe raftul lui de cand cand au intrat oamenii cei noi in casa si cand mai venea nepotul batranului.

La scurt timp nepotul a inceput sa vina sa ia ceea ce gasea prin casa, pana cand nu mai ramasese nimic. Shoricelul se ascunsese intre tevile de la baie si cand in casa au intrat si s-au instalat alti oameni si-a dat seama ca batranul lui prieten, scriitorul nu se va mai intoarce niciodata. Si a plecat. A ajuns in casa de la tara a batranilor in casa in care sta acum Tzintziribush. Si-a intemeiat o familie pentru ca era inca tanar si asa dupa ceva ani au aparut parintii lui Tzintziribush. Si acum, Tzintziribush. Cu acest batran shoricel de biblioteca, cum ii spuneau ceilalti shoricei de la casa de la tara, se pare ca seamana Tzintziribush. Batranul shoricel, pana de curand cand a murit, inainte de incidentul cu shobolanii, obisnuia sa se duca seara in preajma casei batranilor, acolo unde tineau ziarele si sa se uite peste ele, ii placea cum miroseau si ii placeau semnele acelea, ii aduceau aminte de scriitor. Cartile acestuia aveau semne ca cele din ziarele gasite pe prispa batranilor.

Lui Tzintziribush ii placea shoricelul cu care spuneau parintii ca seamana.

Urmareste mai departe

Jurnalul lui Tzintziribush, shoricelul de orash!

Niciun comentariu:

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare