Jurnalul lui Tzintziribush: Povesti de casa noua (Ep. 1)


In ciuda numeroaselor probleme, viata este fascinanta…este ca o poveste. Cu momente haioase, cu momente tensionate, cu momente romantice sau de lupta. O poveste. In povestea noastra exista un moment cand am schimbat o casa cu o alta, amandoua, totusi, la bloc. Am schimbat odata cu casa si vecinii. La vechea locuinta nu intretineam o relatie cu toti vecinii. Nu am facut-o de la inceput si mi-a fost greu sa o mai fac atunci cand am crescut. Pentru ca vesnic erau altii. La noua casa, dupa foarte putin timp au inceput sa curga intamplarile. Cele mai multe ne-au amuzat teribil, cu atat mai mult cu cat cea mai importanta dintre ele a condus la legarea unei trainice prietenii care a condus la marirea numarului de locatari de la noi din casa. Dar sa nu ne grabim, mai intai cateva povesti de casa noua.

Cand noi ne mutam, eram acompaniati de un pian. Un pian ca toate pianele. Insa cel care il manevra era extrem de dibaci. Adica canta foarte frumos. Astfel ca parca nu ne-a fost atat de greu sa caram saltele si shifoniere pe scari atunci cand pe fundal se auzea fie o muzica de jazz, fie linia melodica dintr-un viitor film (speram noi, pentru ca suna foarte bine si era potrivit pentru o scena de urmarire cu masinile). Acesta este «Motzard », vecinul nostru muzician.
Baba Hitler este vecina care ne numara cutiile de carti. Statea la parter si ne urmarea sa nu punem mai mult de o cutie de carti in lift. A rezistat tentatiei sa tipe la noi doar pana din exces de zel a incercat sa strecuram in lift si o a doua cutie…A sarit ca arsa ca stricam liftul, ca tinerii astia nu mai au nici un pic de respect, ca caram maculatura cu liftul. Nici cand i-am zis ca sunt carti rare, romane care au facut istorie de-a lungul timpului si care au fost editate in numar limitat…nu am sensibilizat-o. S-o fi prins ca am exagerat. Insa cred ca pentru ea orice carte era maculatura, indiferent ca era vorba de Cartea Cartilor sau de o Sanda Marin (celebra autoare de carti de retzete de mancare) reeditata.

Lore este o mini-vecina de la un etaj mai jos care este deja fanul nostru. Are circa 4-5 ani si a devenit prietena noastra doar atunci cand i-am dat unul dintre « numerosii » ursuleti pe care ii caram in cativa saci de plastic. Pana la momentul asta ne urmarea curioasa, dar sfioasa, din spatele fustei bunicii ei care se ocupa cu tinutul usii la lift. Atunci cand am invitat-o sa vina in vizita la noi ca sa ne jucam si cu ceilalti « ursuleti », sa ne imprietenim ursuletii nostri cu ai ei…a acceptat imediat cu amendamentul ca « sta putin » ca trebuie sa faca nani…nu am putut sa nu acceptam conditia. Era prea mult sa o mai privam si de somnul ei de frumusete, desi ar fi trebuit sa nu doarma vreo cateva nopti bune ca sa mai piarda din frumusete si sa ajunga un normal acceptat de oameni.


Am mai vazut multi vecini, mai placuti sau de la care nu ne asteptam la prea multe, insa cel mai important si cel care ne-a oferit cea mai mare satisfactie, este un shoricel, Tzintziribush pe numele lui. El este cel care ne-a oferit in ultima perioada cele mai multe povesti. Venea la noi seara, dupa ce se culcau parintii si gazdele lui si el avea chef de un pahar de vorba. Urca la noi, batea usor la usa si intra politicos intreband daca deranjeaza. Cum sa te deranjeze un shoricel de cativa centimetri, urecheat, educat si rarait pe deasupra ? Il pofteam sa se aseze cu noi in jurul mesei din sufragerie si noi stateam pe fotolii, in timp ce lui i-am improvizat un fotoliu pe masa facut dintr-o veche cutie de lemn de bijuterii in care am bagat o pernutza de croitorie in care se bagau acele de cusut in mod normal, dar nu si de data asta.


Pe Tzintziribush l-am zarit jos, in parcare, il vedeam cum dadea tarcoale unei masini abandonate. Nu ne dadeam seama atunci cat de educat si bine crescut este. Il vedeam la masina stand alaturi de un shobolan ce isi facuse culcusul acolo, deasupra rotii masinii, si un shoricel mai mic decat amandoi care se chinuia sa tina pasul cu ei. Ii vedeam dimineata cand stateam sa astept RATB-ul…Tzintziribush ajungea primul la masina, apoi cobora si shobolanul si la scurt timp venea de undeva din scara, probabil, si micul shoricel. Atunci, ca si acum, nu stiam sa deosebesc shoriceii de shobolani, pentru mine era si este o necunoscuta.
Insa prima data cand l-am cunoscut cu adevarat pe Tzintziribush a fost atunci cand stand impreuna cu Maimutza pe balcon, aruncam priviri pe la vecinii de jos si undeva mai jos, il vedem pe el. Statea pe burta si privea peste balustrada. Nu ca nu mai vazusem un shoricel in viata noastra, insa nu stiam cum sa vorbim cu el. Asa ca am considerat ca urmatorul pas ar trebui sa fie un « chitz-chitz » prelung si repetat in ideea ca o sa ne vada si el pe noi si o sa se uite in sus. Si chiar s-a uitat. Si el se uita la noi tot asa cum ne uitam noi la el, cu nedumerire. Noi nu intelegeam ce cauta un shoricel pe balustrada balconului unui apartament de bloc, el nu stia cine scoate sunetele alea asa de ciudate. Noi il credeam un shoricel banal, el ne credea niste oameni ciudati care chitzaie pe balcon ca apucatii. Intr-un final, dupa schimburi de priviri, viitorul nostru prieten ne abordeaza : « V-a scapat ceva ? » Mai sa scapam noi peste balustrada cand am auzit un shoricel vorbindu-ne…si inca intr-un mod politicos, desi noi ne tot chitzaiam la el. Mi-am luat inima in dinti si am vorbit cu el peste balustrada balconului. Trebuie sa recunosc ca eram extrem de rusinat. Vorbeam cu un shoricel. Ma gandeam ca poate vorbesc singur, poate mi s-a parut ca shoricelul a vorbit cu noi. Daca ma vedea cineva vorbind singur peste balustrada ? Dar oricum, nu ne prea cunostea nimeni pe acolo si poate asa ziceau ca sunt nebun si imi cedeaza locul de parcare de sub fereastra. « Tu vorbesti ? » ii zic eu. « Da, de ce nu as face-o ? » Era un raspuns normal, daca e intrebat de ce sa nu raspunda, insa, totusi… « Esti un shobolan ? Cum sa vorbesti ? », i-am mai spus eu in culmea mirarii…Dar nu am mai apucat sa imi raspunda cineva pentru ca shoricelul mi-a aruncat un « la levedere, mai volbim, trebuie sa ma duc in casa… ». Si ne-a lasat perplecsi si a disparut in balcon si apoi probabil in casa.

Citeste episoadele urmatoare:

Jurnalul lui Tzintziribush: Facem cunostinta cu Tzintziribush (Ep. 2)

Un comentariu:

ioana alexandra diaconu spunea...

hallou!cred ca e timpul ca povestile talesi personajele hand made din ele sa vada si sa cunoasca povestile si pe bubex,personajul meu hand'made!bafta si spor!

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare