Amintiri: Iarna pe… asfalt

Cand eram mici, eu si fratele meu, mai in fiecare dimineata de iarna, atunci cand abia « faceam ochi », tata se ducea la geam, dadea un pic perdeaua deoparte cat sa vada doar el cum e afara, se uita si intorcea capul cu o moaca de spiridush inspre noi minunadu-se de cat de frumos ninge afara. Noi faceam ochii mari , saream repede din pat cu pijamalele tarash dupa noi, ajungeam in cateva secunde langa el si topaiam sa ne ia in brate si sa ne ridice sa ne arate cum ninge afara , el se prefacea ca il dor bratele si atunci ma impingeam cu frate-meu pana la bucatarie care sa apuce primul un scaun si sa ajunga la fereastra. Inevitabil el era primu’ pentru ca eu mica cum eram musai ma impiedicam in camasa de noapte sau in pragul usii.
Ne urcam pe scaun ca niste maimutze agatatoare , ne sprijineam de pervaz si ne uitam cu ochii holbati si inimile pline de sperantza pe geam.
De cele mai multe ori nu ningea , doar ne pacalea tata , ca asa era el pus pe shotii si ii placea lui sa ne vada cum ne rostogolim pana la fereastra.
Aproape in fiecare dimineata ne pacalea asa , si, culmea, plini de speranta, in fiecare dimineatza noi il credeam. Si acum mai face asa uneori , doar ca sa ma vada cum mi se maresc ochii, chiar si acum ma duc intr-o fuga la geam sa vad cum ninge chiar daca la meteo au anuntat 20 de grade si cer senin.
Dar si in ziua in care ningea, il trageam pe tata direct in debara sa ne scoata saniile. El radea, se mai prefacea un pic ca are treaba , atat cat sa nu mai putem noi de nerabdare si atunci tabaram asupra lui, ne infasuram unul de piciorul lui, altul ii sarea in spate , depinde ce pozitie de atac prindeam fiecare, si inevitabil pe ce puteam sa ne suim (canapea, scaun, vitrina), il amenintam cu atacuri si muscaturi, el radea de noi, ne lasa infasurati de picioarele lui si ne scotea saniile din debara.
Le verifica, le mai fixa scandurile, ne schimba sfoara de care trageam sania si ne dadea shinele cu parafina. Il vedeam ca un vrajitor care ne pregateste covorul zburator. Noi credeam ca ceea ce face el, numai el stie sa o faca…si nu puteam concepe ca putem iesi afara fara sa stim ca tata a aranjat saniutzele. Desi nu faceam prea mare lucru, dar in capshoarele noastre de atunci, si pentru mine si acum, tata era un erou.
In timpul asta maica-mea incepea cu imbracatul si infofolitul, il bodoganea pe taica-meu ca nu a avut de lucru sa ne dea saniile , ca o sa ne lovim, o sa ne udam si o sa racim si atunci ne echipa cu de toate ca sa se asigure ca nu din cauza ei o sa ne curga mucii.
Ne dadea izmene, si cate doua perechi de pantaloni si sosete de fiecare , nu stiu cate randuri de bluze (nu sufeream deloc izmenele alea care alunecau si imi trageau panatalonii in jos , nici caciula de blana legata sub barbie care imi cadea pe ochi de cate ori saream cu sania peste vreun hop si nu mai vedeam nimic, da’ taceam din gura ca voiam sa scap afara , asa ca n-aveam timp de smiorcaieli). Cred ca aveam juma de shifonier pe noi. Eram ca niste zombi care abia mai puteau sa se miste…
Rabdam cu frate-meu tot chinul asta numai sa iesim odata afara , ne lega cu fularul pana peste nas de ni se aburea si globul ocular cand respiram, ne indesa caciula pe cap , eram acoperiti cu cate 5 straturi de haine , numai ochii nu erau acoperiti , aratam ca niste rambo cracanati de la atatia pantaloni , abia ne miscam noi , d-apoi sa mai tragem si saniile dupa noi.
Taica-meu radea, ne incalta cu ghetele , ca noi nu ne mai puteam apleca, ne incheia fashurile si ne dadea drumul la zapada. Noi plecam cracanati si fosnaind de la atatea haine, tragand saniile dupa noi si mergand ca pinguinii. Afara alti pinguini. Deci nu eram singurii care sufererau ca sa iasa la zapada.

Ne strangeam toti copiii in fatza scarii, ne evaluam unii altora saniile, apoi pe ale celor de la scara vecina cu care eram in vesnic conflict. Evident fiecare sustinea ca saniutza lui e cea mai tare si in cap il invidia pe altul ca are o saniuta mai noua, mai frumoasa sau macar mai mare ca a lui.
Fiecare scara isi facea derdelushul ei si cazemate din zapada asa ca era foarte important sa fii echipat cat mai repede de cum incepe ninsoarea, ca sa prinzi cea mai buna panta pentru derdelush, cel mai bun loc de facut cazemate, nu mai simteam noi ca ne tin picioarele si ne cad pantalonii din cauza izmenelor, toti eram niste rostogoale inhainurate , legati cu fulare peste ochi , habar n-am cum ne mai recunosteam intre noi , cred ca dupa culoarea fashului pe care il purtam mai multe ierni la rand.
Cum dadea ninsoarea eram afara cu sania tarash, asteptam sa se astearna ca sa pornim atacul pe dealul care se intindea in spatele blocului.( acum e plin de vile si casoaie , strazi intortocheate si nu am mai vazut de ani buni copii sa se dea cu sania pe acolo )
Dar mai aveam parte si de alarme false. Nasol era daca ningea fulguit cat sa ne scoata afara din casa , gata echipati de atac si apoi se oprea , atunci chiar ca eram dezamagiti si ne intorceam acasa ca niste curci plouate tragand saniile pe asfalt , facand un zgomot infernal, numai asa ca sa enervam babele pe care le considearam vinovate de orice nu ne convenea noua ( adica ele ne stricau cheful cand mazgaleam tot asfaltul din fatza scarii , toate usile si zidurile cu creta colorata sau cand ne jucam de-a vanatorii prin boschetii din gradinitza de langa scara , ele ne bombaneau mereu , deci ele erau vinovate si ca s-a oprit nisoarea ), asa ca numai la ambitie urcam pe scari cu saniile , zdranganindu-le si facand harmalaie, de ieseau toti vecinii de prin case.

Mai, si daca ningea de se facea zapada sa-ti scartaie sub ghete , si iti ingheta rasuflarea inainte sa-ti iasa din nas, pai trageam sania dupa noi in sus si in jos de sute de ori ca sa facem derdelushul , ne tariam unul pe altul cu fundurile pe zapada ca sa o nivelam , caram zapada pe sanie ca sa facem hopuri peste care sa sarim apoi ( eu aveam una cam de trei persoane mai grasutze, daca o puneam in picioare ma depasea cu un cap si imi scotea sufletul la cat trageam de ea, dar ce conta…de multe ori ea ma tragea pe mine, nu eu pe ea, avea personalitatea ei, cat despre carat, cred ca mai mult trageam noi sania dupa noi decat sa ne care ea pe noi), construiam cate o jumatate de zi la cazemate si faceam de veghe pe rand ca sa nu apara straini pe derdelush, ne bateam cu bulgari cu aia de la scara celalata care indrazneau sa incerce derdelushul nostru si ne aliam cu ei daca apareau copiii de la alte blocuri.
Fiindca frate-meu era mai mare si ma tineam dupa el, aveam privilegiul sa intru pe derdelushul ala mai mare cu conditia sa nu ma lovesc si sa nu ma duc la el smiorcaindu-ma ca m-a lovit cu sania Mihaita de la etajul 4, altfel ma expedia acasa, imi zicea ca n-are chef sa se bata cu ala pentru mine ca apoi el isi ia urecheala acasa ca bate copiii, asa ca ma tineam dupa el dar eram pe cont propriu.

Nu ne induram sa ne ducem acasa nici sa mancam sau sa bem apa , luam zapada pe manusa si o lingeam ca pe inghetata , asta ne tinea si de sete si de foame. Sugeam turturii formati pe la tevile de gaz de pe la blocuri, faceam pishu pe unde apucam si ne inghetau fundurile pana ne ridicam noi toate perechile de pantaloni, numai sa nu ne ducem acasa ca nu cumva sa ne vada ai nostri uzi pana la piele si inghetati cu turturi si sa ne opreasca in casa…
Intr-o zi frate-meu a vrut sa linga zapada de pe clanta portii de la tara , de a ramas lipit acolo cu limba si mamaie in loc sa ii toarne ceva cald sa-l dezlipeasca , l-a smuls cu totul, de i-a ramas o bucata de limba pe clanta , dar asta e in alt an si in alta locatie .
Asa ca ne descurcam cu ce gaseam pe afara, eram plecati la razboi, apoi la razboi ramaneam pana se intuneca si nu intram in casa pana nu venea ori mama , ori tata sa ne ia in casa. De preferabil tata, ca el mai statea de vorba cu vecinii si mai castigam timp, daca aparea mama era semn ca s-a descoperit o prostioara facuta de noi prin casa si atunci era de rau.
Stateam toata ziua pe dealul ala, dandu-ne cu sania pana se lasa seara si incepeam sa facem turturi la nas, fulare si la maneci . Si atunci incepeam sa capitulam, ori morti de oboseala de la tras atatea haine dupa noi, ori inghetati sloi, ori ne razbea foamea , ori aveam fundurile prea inghetate ca sa mai facem pishu dupa masinile parcate , ori trashi de urechi de parinti.
Ne retrageam cu totii inspre casele noastre, si atunci , pe vremea aia se lua curentul cu orele si incepeam cu totii sa urlam pe la balcoane dupa parinti sa vina sa ne urce sania pe scari , eram toti niste ghindoci cu ditamai saniile dupa noi. Si parintii incepeau sa scoata capetele pe ferestre si sa-si ocheasca brotacu’ oracaitor.
Eu cu frati-meu stateam la etajul sase , slabe sanse sa ne mai auda tata tipand dupa el sa ne urce sania pe scari ca liftul era oprit ( eram lesinati de foame nu mai aveam voce de urlat ) asa ca o luam incetishor cu frati-meu pe scari , hurducaind saniile, scotand vecinii pe la usi , tragandu-ne mucii. Frati-meu, mai mare cu vro 4 ani decat mine , urca un etaj cu sania lui, se intorcea dupa mine si ma urca si pe mine un etaj, iar urca el unu, iar cobora si ma lua de unde ma lasase stand pe sanie ca o bleaga, sleita de puteri, cu manusile atarnad pe langa mine, cu fularu tarash, caciula pe ochii sau stand chiorash pe o ureche ; tot asa se chinuia pana ajungea lesinat la etajul sase…probabil ca zicea el ceva in gandul lui ca tre’ sa aiba grija de o mucioasa ca mine , dar nu o zicea , sau cel putin nu-mi amintesc ( o fi fost din cauza ca eu eram biletul lui de iesire din casa , deh,eram aia mica cu zulufi, puneam moculitza la tata si primeam tot ce voiam, el era mai mult paznicul meu, iesea sa ma duca pe mine la joaca nu sa se joace el ). In fata usii mai zaboveam un pic , sa ne scoatem zapada de prin ghete, de prin glugi si de pe unde mai aveam, manusile si fularele erau atat de inghetate ca nici nu le mai puteai idoi sau lega , in fine mai stateam noi acolo cat sa ne mai dezmortim si sa nu ne vada ai nostri asa de inzapeziti ca sa puteam iesi si ziua urmatoare.
Pana intr-o zi cand am stat atat de mult afara prin zapada , am inghetat atat de rau incat ajunsa la usa casei nu am mai putut sa apas pe butonul soneriei , nici sa bat in usa , eram sloi, sloi , nu mai simteam nimic, stateam ca « paralizata » pe sanie in fata usii, cu caciula pe ochi fara sa mai am putere sa o ridic, muream de ciuda ca nu puteam sa intru in casa de inghetata ce eram…si am inceput sa plang pana m-au auzit ai mei si m-au infascat si m-au bagat in pat, m-au bagat intr-un cojoc vechi, ca aveam loc probail si intr-un ciorap de al tatei si mi-au facut frectie sa ma incalzesc … Dupa asta, taica-meu ma lua in brate si-mi arata pe geam cat de frumos ninge , si ma indemna sa ies afara sa ma joc, de atunci a trebuit sa mai treaca vro 3 ierni ca sa mai am curaj sa ies la saniush.

Cu toate astea n-am murit rapusa de vreun microb si nici nu am facut vreo brosito-pneumo-laringo si cum i-o mai zice si slava Domnului cat mai lingeam la zapada toata ziua…


Povestile de pana acum le puteti citi aici (click pe titlu):

3 comentarii:

Dan Gheorghe spunea...

of, ce vremuri, cu zapezi adevarate, cu oameni care stiau sa se bucure de viata, sa se bucure chiar si de picul de fericire pe care-l aveau. pe cand azi...nici zapada, nici oameni...

Rodica Botan spunea...

M-am distrat de minune...trebuie ca ai locuit undeva pe aproape ca povestea mea este aproape similara cu a ta...probabil cu citeva zeci de ani dupa povestea mea...probabil aceeasi scara din acelasi bloc cu aceleasi dealuri in spatele blocului si aceeasi turturi prin toate locurile pomenite...

Frumoasa e copilaria...cu muci, cu probleme, cu izmene si cu cu celelalte situatii ...

Multumesc pentru amintirile care mi le-ai stirnit. Scrii tare frumos...si convingator...

Jean Bica spunea...

*Dan Gheorghe: Si eu simt o chestie ciudata in suflet cand trec iernile si parca nici nu au fost...Insa mai tare imi e teama de faptul ca avem sau o sa avem copii si ei nu pot sa inteleaga ceea ce noi am trait si nu o sa se bucure de acele momente unice.
*Rodica Botan: Iti multumesc pentru aprecieri, doar ca nu eu trebuie sa le primesc. Eu sunt doar cel care a preluat aceste amintiri si le-am publicat si la mine pe blog. Textul apartine, asa cum spune si sub titlu, Maimutzei si blogului ei: http://hanulmaimutzei.blogspot.com Iti multumesc in numele ei si in numele meu pentru ca ma faci sa ma simt mandru de maimutza mea.

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare