Peripetii spre Pestera Ialomita (sau Pestera Ialomicioara)

Articolul ce urmeaza nu imi apartine ci este un raspuns la anuntul din dreapta paginii pe care il redau spre a incuraja colaborarile viitoare:
COLABOREAZA SI TU!
______________________

Ai o poza sau un text pe care vrei sa il vezi aici? Se incadreaza in peisaj? Pai ce mai stai? Trimite-l/trimite-le pe adresa
jean.bica@gmail.com si poate va fi publicat/a/e. SUCCES!
______________________

"Peripetiile" ce urmeaza au fost trimis pe mail de "un BERBEC", asa cum i-a placut sa isi spuna si caruia ii multumesc pentru participare si il astept cu noi "peripetii" turistice si nu numai...din pacate pozele care insotesc materialul nu sunt ale autorului, ci sunt adunate de pe net...de autor.


Am plecat intr-o duminica impreuna cu niste prieteni, cu gandul de a ne opri la Sinaia pentru a urca la cota 1400 cu telecondola (la cererea insistenta a baiatului prietenilor). Adevarul era ca doream sa iesim din Bucurestiul prafuit, sa « luam o gura de aer « proaspat si sa ne bucuram de cele cateva zile de vacanta care mai ramasesera pana la inceperea noului an scolar. Am plecat asadar, pe traseul Targoviste – Pucioasa - Sinaia pentru a evita aglomeratia de pe ruta obisnuita. Dar cum niciodata socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ, planurile noastre au fost date peste cap de « recomandarea » unuia dintre prieteni de a merge spre pestera Ialomita/Ialomicioara. Pe moment ne-am entuziasmat gandindu-ne ca la Sinaia am fost destul de des, si astfel aveam ocazia, unii dintre noi sa vedem locuri noi, altii sa revada un traseu mai vechi, facut cu ani in urmă (Babele, cabana Padina şi pestera Ialomicioara). Iata-ne asadar la intersectie de drumuri aruncand o privire decisiva asupra panourilor indicatoare : Sinaia sau Hotel Pestera (asa cum apare pe sagetile indicatoare)? S-a ales in unanimitate cea de-a doua varianta, astfel, am virat spre stanga,din D.N. 71, pe drumul pietruit care duce la Sanatoriul Moroieni, coborand apoi spre cabana Bolboci, lacul cu acelasi nume, cheile Tatarului, cabana Padina, Complexul monastic "Pestera". Drumul in sine a fost o intreaga aventura si deloc placut (de retinut ca pe timpul iernii este inchis), deoarece dupa Sanatoriul Moroieni, a devenit drum forestier plin de “cratere”, cioturi de pietre si crengi de copaci (foarte multi copaci taiati), si...totusi...in conditiilea astea (spre surprinderea mea), foarte circulat de autoturime (este singurul drum de acces cu masina, spre pestera. Pentru cei impatimiti de trasee turistice - traseul Cabana Babele – Pestera Ialomicioarei are ca marcaj crucea albastră ). Incercam totusi sa fac abstractie de imaginea dezolanta a copacilor taiati, de hurducaielile masinii si de norul de praf ridicat de masini (dorinta noastra de a iesi la aer curat se naruise) si sa privesc peisajul mirific care se dezvaluia pe o parte a drumului: brazii inverziti, varfurile muntilor, cerul de un albastru intens, cu nori albi, pufosi, o cariera de piatra, multe poienite....... Mergeam cam de-o ora si jumatate (aproximativ 25 km) de la Sanatoriu, iar in randul membrilor aflati in masina, tensiunea incepuse sa creasca, copiii devenisera plictisiti si nerabdatori. Deoarece ne apropiam de lacul Bolboci, unde se afla si un frumos loc de campare, am hotarat sa facem o scurta oprire pentru a ne dezmorti putin si a admira stralucirea lacului. Mare greseala! Praful ridicat de zecile de masini care treceau pe acolo si de cativa “teribilisti” care nu gasisera alta placere decat sa se plimbe cu “ATV-urile” ne-a taiat tot cheful de munte. (cred ca e de preferat sa vii pe acest drum dupa o ploaie zdravana). Am urcat repede in masina si ne-am continuat drumul care parca nu se mai sfarsea. Intr-un final am ajuns infometati la un fel de complex turistic cu pensiuni si cabane (printre cele mai cunoscute cabana Piatra Arsa, Complex Diana, hotelul Pestera, cabana Padina), alte locuri de campare si am urcat spre Hotel Peşterea cu gandul de a manca ceva.
Dezamagire! Tocmai fusese o nunta cu o seara inainte si nici un membru din personalul restaurantului nu era disponibil. Asadar, cale intoarsa spre una dintre pensiunile pe langa care trecusem. Nu imi mai amintesc cum se numea cea la care ne-am oprit, dar oricum am mancat destul de bine si la un pret rezonabil. Dupa masa copioasa, am lasat masina in parcarea pensiunii si am luat-o la picior (cca. 5 km) spre pestera, prin praf si tarana. Dar acum nu mai conta, eram “alimentati”, puteam sa ne bucuram de verdele poienitelor de pe marginea drumului si sa ascultam susurul apei (raul Ialomita). Eram nerabdatori sa ajungem la pestera asa ca am pregatit banutii de intrare (7 lei/persoana, pentru adulti si 5 lei /persoana, pentru elevi), ne-am echipat cu haine groase si ne-am avantat spre intunericul din interior (existau totusi niste reflectoare).
Monument al naturii, pestera este situatã în Cheile Ialomitei, având o lungime de 400 m si mai multe sãli mari, strãbãtute de un pârâu subteran.
Noi am vizitat doar 2 dintre ele cea a Lacurilor si Sala Mare, traseul fiind destul de sinuos si periculos mai ales pentru copii care erau putin inspaimantati si care s-au ales cu cateva lovituri zdravene la cap. Nu am putut admira mare lucru si nici sa imortalizam prea multe imagini. Trebuia sa mergem mai tot timpul aplecati din cauza stancilor foarte joase, iar daca nu ne ghemuiam si mergeam normal, trebuia sa avem grija sa nu alunecam sau sa nu ne rupem picioarele pe treptele inguste şi umede, având grija si la fluxul de oameni care coborau sau altii care erau grabiti sa urce.
Dupa ce am ajuns in Sala Mare ne-am gandit ca ar fi mai bine sa ne intoarcem, se apropia oricum ora inchiderii, asa ca am tras adanc aer in piept, am strans din dinti si am facut cale intoarsa pe aceleasi trepte umede, pe aceleasi pietre alunecoase, intalnind aceleasi stanci joase, insa ......alti oameni.
La iesire, am incercat sa ne linistim putin sufletele intrand in biserica situata la intrarea in pestera, am aprins cate o lumanare si ne-am rugat. Acest asezamant a avut o istorie deosebita. A fost construit de catre Mihnea cel Rau, in prima jumatate a secolului al XVI-lea, cand aici exista o biserica de lemn. Au avut loc multe incendii, dar de fiecare data schitul a fost reconstruit. Ultimul incendiu din anul 1961 a fost devastator, distrugand intreaga cladire, incat nu a mai fost refacut schitul.
In anul 1991 s-a construit o noua biserica, iar la intrarea in pestera un complex de chilii.
Putin obositi dar multumiti sufleteste am pornit catre masina, promitandu-ne ca vom reveni in aceste locuri dar pe un alt traseu, evident unul turistic, facut la pas sau de ce nu, cu telecabina.


3 comentarii:

Anonim spunea...

Frumos! Felicitari!

Anonim spunea...

ce chestie... si eu am fost acolo...

Anonim spunea...

se merge foarte bine acum pe drumul modernizat Saua Dichiu, cel pe cota 1000-Cuibul Dorului si este si mai scurt cu vreo 5 km decat cel pe Sanatoriu Moroieni. Este asfaltat pana aproape de cabana zanoaga cam 1km de bolboci.

  • - Geanta din material textil rezistent si intarit cu material termocolant. Este cusuta manual cu motive populare romanesti. Motivul nu se repeta si pe spa...

Postări populare